Amintiri - Daniela Marin

Un răsfăţ al zborului – Alice Valeria Micu:

Deşi intitulat extrem de simplu „Amintiri”, volumul Danielei Marin este mai mult decât o colecţie de  rememorări  afective ale trecutului, puse sub semnul poeziei, aşadar al transformărilor succesive. În fapt, Daniela Marin recompune fragmentar nişte răspunsuri, aşa cum facem cu toţii atunci când credem că ne amintim o secvenţă, o persoană, o stare, însă nu facem altceva decât să evocăm senzaţia pe care am avut-o atunci, alterată de toate evenimentele ulterioare.

„De ce tot zbor?” este titlul grupajului iniţial şi primul reflex este acela de a privi textul sub semnul unei imagini poetice supraexpuse, aşadar greu de adus în actualitate cu valenţe inedite. Profund metaforică, poezia Danielei Marin stă în zodia liricii de dragoste, cu un patetism de care nu se sfieşte, ci îl exhibă, dar nu ca o autoexorcizare, ci mai degrabă într-un act pacifist de împăcare cu sine, de acceptare a tuturor rănilor cu care se iese dintr-o iubire.

 O poetă a memoriei în stare acută - Liviu Antonesei:

Daniela Marin este o poetă foarte bună – sensibilă şi cu un excelent simţ al articulării lirice –, dar este şi una exagerat de discretă. Din fericire, ca autoare de teatru şi de spectacole de teatru, dar asta numai prin firea lucrurilor, nu prin cea proprie, trebuie să se şi lupte uneori cu discreţia aceasta şi, ca efect secund, asta o poate ajuta şi pe poetă.

...

În fapt, cum am descoperit acum vreo patruzeci de ani – şi nu am găsit pînă acum argumente contrare –, prin raportarea la timp, care este o dimensiune esenţială a vieţilor noastre, dacă nu cumva este viaţa însăşi, există trei feluri de poeţi, trei naturi lirice, dacă dorim să sune mai preţios. Sînt poeţii care par fixaţi în prezent, iar poezia lor se manifestă ca numire, unii fiind veritabili logotheţi. Alţii au privirile aţintite spre viitor, iar poezia lor este invocaţie, nu de puţine ori profeţie. În sfîrşit, există poeţii, sensibili şi adesea melancolici ai trecutului, poezia acestora fiind evocare. În cazul lor, memoria, involuntară şi afectivă de bună seamă, pentru că despre poezie este vorba aici, nu despre memorialistică, funcţionează ca motor liric, proton kinoun/ kineoun akineton esenţial. Nu am dubii că o astfel de poetă este Daniela Marin – şi nu doar în acest volum, ci în toate volumele pe care i le-am citit. De altfel, pe lîngă poeziile inedite din carte – ciclul inaugural, De ce tot zbor? – autoarea include, în final, şi mai multe poeme din volumul din 1999, „revizitate” cum spune ea, volumul Ea. În ce priveşte continuitatea de viziune în privinţa raportării la timp nu sînt dubii şi nici nu cred că aceasta ar fi efectul „revizitării”. O să-mi reproşaţi că autoarea frecventează şi celelalte dimensiuni ale temporalităţii şi o să vă dau dreptate! Dar eu vorbesc despre dominante. Şi, în al doilea rînd, fac precizarea că raportarea cu pricina se face tot din trecutul privilegiat. 

...

De ce tot zbor?,  se întreabă Daniela Marin în primul ciclu al volumului. Există un răspuns complicat şi nu am puterea să-l formulez, dar există şi un răspuns scurt, clar, limpede, direct – pentru că, pentru cel care s-a obişnuit cu zborul, cel mai greu lucru este să nu zboare! Iar eu, cititorul, promit să urmăresc zborul acesta mai departe, să-i aştept semnele sale scrise. Şi asta oricît ar încerca să şi le ascundă!

15 August 2017, în Iaşi

Şi versurile-Amintiri sunt zborul prin care ne putem izbăvi iubirea de uitare - Alexandrina-Carmen Ene:

Deşi ar putea părea o delimitare artificială, există texte de care te apropii mai degrabă cu inima şi texte de care te apropii mai curând cu mintea. Versurile din prezentul volum stimulează o lectură din centrul fiinţei care recunoaşte emoţiile stârnite de clipa în doi. Doi care simt să fie unul, deşi nu ştiu cum să devină iubire fără de anularea oricărei forme de individualitate.

Tentaţia de a întrezări chipul autoarei printre rânduri este un exerciţiu care la nivel de artă se poate dovedi nu numai reducţionist, dar şi periculos. Artistul este mai mult decât biografia sa, deşi paradoxul este că există un text latent al biografiei în orice creaţie literară. Prin urmare, exerciţiul de interpretare din paragrafele următoare ignoră divanul, dar în acelaşi timp se doreşte a fi şi un fel de transcriere brută a unor impresii, cât mai nepervertite de insistenţa asupra analizei. Să las însă peregrinările pe tărâmurile versurilor de iubire sau de ne-iubire să-şi aştearnă ecourile în şi prin cuvinte despre... Amintiri... ale chipurilor pe care iubirea le-a schimbat de-a lungul experienţelor de a fi doi, una/unul, din nou doi...

La nivel stilistic, versurile recurg la asocieri inedite de imagini, iar metaforele au sevă şi trup, parcă ţipă esenţa trăirilor prin porii silabelor care le alcătuiesc, pentru ca apoi să zboare spre inimile care se pot deschide să le primească. Transpun viul unei experienţe care se retrasează prin rememorare pentru a exorciza zilele de orice ispită a lipsei de sens. Revizitarea tematică a iubirii, timpului, zborului, căderii, naturii trăite osmotic, asigură liricului doza de nemurire pe care cuplul real nu şi-o poate asigura.

Spre o lectură cu sensuri nebănuite,

Alexandrina-Carmen Ene