SFARSITUL JOCULUI. ROMANIA CELOR 20 DE ANI

Disciplinele sociale care abordează problemele prezentului sunt un domeniu în care te aştepţi ca oamenii să umble numai încruntaţi. Te mai aştepţi să-i citeşti cu picioarele-n apă rece şi cu flaconul de Rudotel la îndemână. Vintilă Mihăilescu este supracalificat pentru asemenea morgă sumbră. El este profesor de antropologie la SNSPA, profesor invitat la Paris, Montréal, Bruxelles, Aix-en-Provence, Bordeaux, Lyon, Montpellier, Neuchâtel, Perugia, Pécs, animator a zeci de proiecte internaţionale, colocvii, dezbateri etc. Totuşi, cartea lui se parcurge surâzând, şi uneori chiar hohotind de râs, toată lumea, de la specialist la simplul... telespectator, prinzându-se de intertextualităţi prietenoase, gen „Avem un porc, cum procedăm“, „De ce iubim sarmalele“, „Simptome gastro-identitare“, „Aux nuances citoyens“ etc. etc. Asta fiindcă autorul (publicist la Dilema Veche) are un talent literar ieşit din comun, o deschidere spre umanioare şi o voioşie nativă rară nu doar în branşa sa. Totuşi, cititorului, chiar nespecialist, n-o să-i scape faptul că, spărgând cu graţie canoane, topind nonşalant şi cordial blocuri întregi de dogmatism prestigios, cartea lui modifică fundamental, trăgându-l spre Europa şi spre secolul XXI, discursul nostru identitar. Că examinând şi interogând idei ilustre şi demult asimilate care fac şcoală în gândirea socială şi furori în mentalul colectiv românesc şi nu doar, Vintilă Mihăilescu ne sugerează cu graţie şi deplină civilitate că de fapt ele fac ravagii. Fără îndoială, confraţilor el le va deschide prin cartea aceasta noi zone de emulaţie. Pe lângă Sibiu, un local respectabil îşi ademenea clienţii cu următorul „logo“: „Fântâniţa haiducului. Simply the best!“ Dincolo de aparenţa sa puţin stângace, această promovare este absolut exemplară, în felul ei. Are, adică, tot ce-i trebuie pentru a ne oferi o imagine sintetică a imaginarului nostru mult mai răspândit: o referinţă explicită la un trecut de demnitate prin personajul carismatic şi uşor misterios al haiducului, un topos neaoş şi pitoresc, alintat cu duioşie prin diminutivul fântâniţei, şi apoi afirmarea fermă şi irecuzabilă a unicităţii: suntem „simply the best“! Cine nu crede este fie răuvoitor, fie american incult (a se vedea o bună parte a comentariilor autohtone la faimoasa emisiune a lui Anthony Bourdain despre România). În sfârşit, un sincretism derutant: cui i se adresează, de fapt, această reclamă, jumătate păşunist-retro, jumătate americanist-trendy? Ca şi restul societăţii, s-ar zice că restaurantul cu pricina ştie ce este, dar nu prea ştie ce vrea. […] Problema cu acest brand de ţară care trebuie să promoveze un proiect de ţară este că un asemenea proiect ar trebui să existe. Or, se pare că singurul proiect de viitor pentru România, pe care au reuşit să-l sugereze edilii noştri, este România, ţara palmierilor! Identitatea, spuneam, ne vorbeşte despre o apartenenţă cu sens. Care poate fi însă sensul pentru români de a fi membrii unei ţări a palmierilor? […] Să ne întoarcem la „produsele tradiţionale“. Dincolo de discursul oficial, confuz până la redundanţă, eticheta de „produs tradiţional“ (şi, mai rar, aceea de „produs local“) are, pentru cumpărători, semnificaţia de valoare adăugată. Ele sugerează naturalul, autenticul, sănătatea şi prospeţimea; dar, mai ales, gustul şi aromele copilăriei, „ca la mama acasă“. Ele reprezintă astfel o identificare profundă cu o lume a copilăriei, cu un trecut personal ameninţat de „alteritatea“ supermarketului, devenită stihinică. […] „Produsele tradiţionale“ sunt considerate, adesea, drept sinonime cu „produsele locale“. Dincolo de această confuzie terminologică - şi, în bună măsură, de legislaţie -, acestea din urmă ridică o nouă problemă: fără a dispărea cu desăvârşire, apartenenţele locale şi discursurile identitare corespunzătoare s-au retras în mare măsură în faţa presiunii naţionalului. Acum, localul trebuie redescoperit în mare măsură - dacă nu chiar reinventat - pentru a deveni o „apartenenţă cu sens“ împărtăşită de localnici. Odată cu el, diversitatea este (re)introdusă în discursul identitar al românilor, preocupaţi de peste un secol de asigurarea unităţii naţionale şi a omogenităţii culturale. Dar aceasta este o construcţie socială aproape la fel de dificilă precum a fost aceea de unificare naţională şi nu poate fi asigurată prin simpla etichetare de „produs local“. Pentru a nu mai pune la socoteală faptul că, adesea, „tradiţiile locale“ sunt, în prezent, de-localizate: brânza de Brăila, de pildă, se face oriunde în ţară, iar la un „Târg al Ţăranului“ din Bucureşti, dedicat Dobrogei şi diversităţii sale „locale“, a fost adusă o femeie din Teleorman, care a vândut cel mai „autentic“ şerbet turcesc, specific zonei dobrogene. Absolvent al Facultăţii de Psihologie din Bucureşti, VINTILĂ MIHĂILESCU este în prezent profesor de antropologie la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi a fost profesor invitat la EHESS (Paris), Université du Québeq à Montréal, Université Libre de Bruxelles, universităţile din Aix-en-Provence, Bordeaux, Ioanina, Lyon II, Montpellier, Neuchâtel, Perugia şi Pécs. A publicat volumele Paysans de l’histoire, 1992 (împreună cu Ioana Popescu şi Ioan Pânzaru); Fascinaţia diferenţei, 1999; Socio-hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei, 2000; Svakodnevica nije vise ono sti je bila, 2002; Socio-hai-hui prin arhipelagul România, 2006; Antropologie. Cinci introduceri, 2007; a coordonat volumele En/Quaite d’identité, Civilisations, vol. XLII, nr. 2, 1993; Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania, 2002; Studying Peoples in the People’s Democracies (II) Socialist Era Anthropology in South-East Europe, Halle Studies in the Anthropology of Eurasia, vol. VIII, Max Planck Institute for Social Anthropology, 2008 (împreună cu Ilia Iliev şi Slobodan Naumovic); Cotidianul văzut de aproape. Etnog-rafii urbane, 2010.