EMINESCU. PROZA JURNALISTICA

Scriitorul Eminescu a avut neşansa ca orizonturile receptoare succesive ale posterităţii sale să-i supraliciteze literatura, erijînd-o într-un Discurs fondator. Consecinţa palpabilă a unei asemenea stări de fapt a fost quasi-instituţionalizarea scriitorului drept omonimie generică, de la care pînă astăzi se revendică, în politică, ideologie, morală etc. aproape oricine. Abstras din mediul său amniotic, scrisul eminescian a alimentat opţiuni culturale, ideologice, politice de toate culorile, cînd nu de-a dreptul incompatibile. Graţie unor persistente iluzii retroactive, care au repercutat asupra discursului său standardele valorice şi reperele semantice ale contemporaneităţii, Eminescu a devenit succesiv sau simultan - protocronist şi protolegionar, prototracolog, protomarxist, protoceauşist, proto-etc., precursor de serviciu şi argument legitimant al celor mai eclectice direcţii de gîndire. O asemenea situaţie paradoxală îşi are sursa în grave derapaje de nivel ale interpretării, confundînd ideologicul şi simbolicul sau, mai precis, reducîndu-l pe cel de-al doilea la primul. În condiţiile date, un viraj decis în direcţia re-contextualizării lui Eminescu, pornind de la recuperarea sectoarelor scrisului său - poezia, dramaturgia, jurnalistica, proza - în orizontul integrator al unei opere unice şi mai ales al unor serii literare constituite, devine indispensabil.