TRUPURI DIVINE

Havana, spre finele anilor 1950: oraşul şi oamenii lui pun în scenă (iar uneori im­pro­vizează) un spectacol halucinant, deopotrivă seducător şi macabru: străzi apăsate de amintirea colonialismului şi bântuite de spec­trul dictaturii, trupuri înfierbântate de do­rinţă, spirite obsedate de libertate, baruri înse­tate de muzică, de râsete, de lumină, de iubire. O lume pestriţă se agită spasmodic în chingile regimului opresiv, însuflețită de pro­iecte politice sau doar de febrilităţi erotice; apariţia Ei schimbă totul pentru El, scriitorul aspirant, jongler cu idei şi cuvinte, cău­tân­du‑şi obsedat stilul, vocea, locul, sufle­tul‑pere­che. Pare că nici frumuseţea havaneze­lor, cu adevărat orbitoare şi ațâțătoare, nici eroismul prietenilor combatanţi, nici savoarea cocteilurilor ori a jazzului nu-i pot scoate din cap (şi din corp) dorinţa de a se face stăpân pe trupul şi pe sufletul Ei. Întâlnirile cu Hemingway, cu Fidel Castro, cu Che Guevara şi ceilalţi conducători ai Revoluţiei, cu stelele de cinema ale Cubei, toate îi sporesc patima pentru plăceri, pentru consumul de senzaţii, de relaţii, de idei. Păun supradimensionat, îşi etalează în faţa iubitelor şi a prietenilor abilităţile lingvistice şi erudiţia epatantă, pre­meditându-şi florile de stil la fel cum orchestrează flirturile şi avansurile amo­roase. Însă nu păstrează prea mult controlul: dezgolirea întâmplătoare a unei coapse, zâm­betul insinuant al buzelor mult prea volup­tuoase, freamătul sânilor neatinşi de iubire, capriciile nimfelor încă reticente… El pare condamnat la un perpetuu delir erotic. În această stare îl găseşte morbul revolu­ţionar al vremurilor, în care se avântă cu entu­ziasmul atât de propriu cubanezilor. GUILLERMO CABRERA INFANTE (1929–2005) s-a născut la Gibara, în provincia Oriente din Cuba. Renunţând la o promiţătoare carieră de medic, debutează ca scriitor în 1947, iar din 1950 urmează cursuri de jurnalism la Universi­dad de La Habana. Doi ani mai târziu, este încarcerat o scurtă perioadă pentru a fi folo­sit angli­cisme defăimătoare într‑o povestire apărută în revista Bohemia. Pasio­nat de cine­matografie, în 1954 începe să pu­blice — sub pseudonimul G. Caín — critică de film în revista Carteles, al cărei redactor-şef avea să devină după trei ani, iar în 1959 este numit director al Institutului de Cinematografie, odată cu ascensiunea lui Fidel Castro. Cade în dizgraţie după ce critică decizia regimului de a cenzura un documentar despre viaţa de noapte din Havana, i se interzice să mai publice în Cuba şi i se propune poziţia de ata­şat cultural la Bruxelles. După o ultimă revenire la Havana, în 1965, renunţă la diplo­maţie şi se întoarce pentru totdeauna în Euro­pa. „M-am născut în Cuba şi sper să mor în Angli­a“, scria Cabrera Infante în 1983, lucru care avea să se şi întâmple: se va stinge din viaţă la Londra, în 2005, lăsând în urmă o operă prodigioasă, din care, până acum, Curte­a Veche Publishing a mai publicat în limba română două cărţi încadrate de editori şi critici în categoria romanului, în ciuda dezaprobării autorului: Trei tigri trişti, 2010, considerată unanim magnum opus‑ul lui Cabre­ra Infante, şi Nimfa nestatornică, 2011. Deşi mai discretă decât a altor membri ai boom-ului hispanoamerican, de care a încercat să se detaşeze în repetate rânduri, cariera lui Cabrera Infante s‑a bucurat de apreciere din partea lumii literare, acesta primind Premiul Biblioteca Breve în 1964 şi Premiul Miguel de Cervantes pentru întreaga activitate în 1997.