ANTROPOMORFINA

În pofida tonului jucãuş, cartea lui Cãlin-Andrei Mihãilescu e teribil de serioasã (cu toate conotaţiile grave ale acestui cuvînt: de temeinicie în primul rînd, dar şi de îngrijorare pe deasupra) — iar gîndurile lui sfîrşesc prin a le isca pe ale tale, cititorule, obligîndu-te sã articulezi explicit ceea ce pînã atunci zãcuse în zona nelãmuritã a aprehensiunilor. Pentru cã lumea pe care o ia el în vizor, scrutîndu-i mãruntaiele, e tocmai lumea în care şi tu, cititorule, trãieşti (şi noi cu toţii trãim, cu sau fãrã voia noastrã) şi în care şi copiii şi nepoţii şi strãnepoţii tãi urmeazã sã-şi facã veacul, iar orizontul nu pare a fi tocmai roz. Toate problemele mari ale lumii (aşa cum se configureazã ele la aceastã rãspîntie de veacuri şi milenii) sînt trecute prin ciur şi prin dîrmon şi toate trãsãturile ei caracteristice, formînd sistem şi producîndu-ne îngrijorare, sînt date în vileag cu o acrizie neîndurãtoare, în pofida lejeritãţii aparente a demersului autorului nostru, care începe prin a le da tîrcoale, împresurîndu-le în pas de dans, pentru ca, finalmente, sã le înhaţe fãrã milã, fixîndu-le în zona unei sur-realitãţi de unde — totuşi! — ne dominã.